Cred că a trecut o lună până când au scos un tub de… – ei bine, «acolo» – și m-au pus într-un scaun cu rotile, ceea ce, bineînțeles, m-a făcut să plâng. Lângă mine a apărut un băiat cu părul creț, pe care domnul Moarte l-a numit «fiu». S-a dovedit că Moartea avea și ea copii, așa că eram singură și nedorită. Acest băiat, care era fiul Morții, m-a mângâiat și a început să-mi spună să nu-mi fie frică, pentru că totul va fi bine. Apoi m-a îmbrățișat și m-am pregătit să mor.
– Ce faci? m-a întrebat băiatul.
– Se pregătesc să moară, am răspuns sincer. Când mor, se pișă și fac caca, știu asta, așa că trebuie să stau așa ca să nu se supere femeile pentru că trebuie să curețe prea mult.
– N-o să mori, a spus băiatul, uitându-se în jurul lui.
Imediat, acest bărbat, care era Moartea, s-a apropiat și m-a luat în brațe. A fost atât de dulce, atât de cald, încât am plâns din nou, pentru că nu m-am putut abține.
– De ce plânge, tati? întreabă băiatul cu părul creț, care îmi amintește de cineva.
– Pentru că nu avea pe nimeni, fiule, a răspuns bărbatul care mă ținea în brațe. Depresia este cel mai mare torționar al copiilor speciali.
M-au urcat într-o mașină și m-au dus undeva. Probabil la cimitir pentru a mă îngropa. Nimeni nu m-a vrut, așa că unde m-ar fi dus de la spital? Ori la un orfelinat, ori la cimitir…
Logodnicul
Nu am ajuns la un cimitir, ci la o casă. Acolo ne-a întâmpinat o femeie, nu ca cea care a venit la slujbă, ci o femeie foarte diferită. A fost amabilă. Mi-a spus că o cheamă doamna Elsa, dar că pot să-i spun… Mamă. Am plâns din nou; aveam o mamă adevărată, vă puteți imagina? Iar cel căruia îi spuneam Domnul Moarte s-a dovedit a fi tata. Iar pe băiatul cu părul creț îl chema Herman. Eram cu adevărat într-un basm. Mie nu mi se putea întâmpla așa ceva.
– Vrei să te adoptăm? m-a întrebat noul meu tată.
– Nu pot fi adoptată? am întrebat și imediat mi s-a explicat: Ei bine, nu chiar, pentru că aș putea pretinde că Herman este logodnicul meu și aș avea un viitor.
Tata a zâmbit, iar băiatul (a auzit și el ce i-am spus) părea în pragul lacrimilor.
– Ai nevoie de un logodnic pentru viitor? mama a zâmbit.
– Ei bine, dacă există un logodnic… Mi-am împărtășit gândurile, atunci într-o zi va exista o familie. Știu că voi muri oricum, dar așa doar pentru distracție, pot?
Mama mea a plâns și a permis acest lucru, iar Herman m-a îmbrățișat și mi-a spus cât de bună am fost. Era atât de fierbinte încât era incredibil de bun. Nu aveam niciun cuvânt, doar lacrimi. Am plâns mult în ziua aceea, mai mult decât am plâns vreodată în toată viața mea.
La prânz, s-a dovedit că nu prea aveam voință, iar durerea mi-a adus lacrimi în ochi. Tata chiar m-a certat puțin.
– Nu trebuie să tolerezi durerea, spune el în timp ce mă mângâie. Dacă te doare, trebuie să-mi spui.
Eram gata ca tata să ia cureaua, dar m-a mângâiat și m-a certat atât de ușor încât îmi venea să plâng din nou.
– N-o să mă dați în grija unui psihiatru? am întrebat pentru că… ei bine… Fără psihiatru, vă rog.
– Bietul copil, m-a îmbrățișat mama. Prin ce ai trecut…